Fernand Braudel - Mediterana. Rezumat

O adevărată demonstrație de ingeniozitate intelectuală, Mediterana ne atrage cu o poveste palpitantă de-a lungul veacurilor, urmărind cum se încheagă o lume întreagă, pornind de la aspecte deseori ignorate din viața cotidiană. Căci timpul și societatea sunt principalele teme abordate de Braudel, în această lucrare. Mesajul este destul de simplu: pentru a înțelege evenimentele curente, trebuie să avem în vedere influențele pe termen lung și impactul structurilor.   

Inițial istoricul francez trebuia să explice politica externă a unei puteri încă de prim rang, Spania lui Filip al II-lea. Fernand Braudel nu s-a limitat a ne oferi doar o istorie uzuală, dimpotrivă, el extinde spațiul investigației și inovează teoretic, chiar dacă uneori lasă impresia că se pierde în detalii, după o muncă de decenii. În aces sens, este mai greu de explicat de ce lucrare nu-i mai bine cunoscută în interiorul disciplinei relațiilor internaționale, mai ales ținând cont de desele discuții despre politică, economie și marile puteri.

Încadrabil în a doua generație a școlii Annales, Braudel oferă o interpretare preponderent ”materială”, cu trei contribuții majore: ”economia-univers”, adică ideea că spațiul mediteranean reprezintă o unitate de interacțiune, un subsistem internațional; centralitatea sa și distingere a mai multor multor durate, ce pot reflecta cauze sau structuri diferite. Stilul și capacitatea de sinteză a autorului pot impresiona orice cititor. Autorul nu se lasă influențat de prejudecăți sau reducționisme chiar dacă firul poveștii îl duce de-a lungul a mai multor culturi, culminând cu cea mai importantă bătălie navală dintre creștinii occidentali și musulmani, ultima mare confruntare a galerelor de la Lepanto, din 1571, la care au luat parte peste 400 de nave.

Argumentul major se referă la unitatea socială a spațiului mediteranean, cu o istorie îndelungată, care și-a menținut coerența în ciuda disensiunilor politice și religioase, mai ales a celor dintre creștini și musulmani, Braudel distanțându-se, în consecință de teza clasică a lui Henri Pirenne. Lumea respectivă se bucura de autonomie din mai mule puncte de vedere, climat, social, economic. Mai mult, regiunea ”atlantică” a Europei nu ajunsese încă să  domine ”sudul”.

Autorul se distinge prin metodologia complexă și prin adaptarea, fără prejudecăți, a unor tehnici provenite din mai multe discipline sociale, conform ideilor școlii Annales, în principal sociologice şi economice, la bază având un studiu serios al arhivelor, începând cu cele veneţiene. ”Am ajuns la o descompunere a istoriri în planuri etajate, sau, poate, la distingerea în cadrul noțiunii de timp cu care  operează istoria, a unui timp geografic, a altuia social și a altuia individual”. După cum se vede, o concepție încă în curs de elaborare.   

Un prim decupaj se referă la mediu. Munți, deșert, mări, climat, traseele cabotajului, transhumanța oierilor, tabloul lui Fernand Braudel este amplu, detaliat și reprezintă unul dintre motivele principale pentru lecturarea cărții, chiar dacă teoria poate dezamăgi unii cititori. Nave ragusane, administratori venețieni, păstori valahi, munteni reticenți ne arată că geografia nu ne interesează decât în măsura în care stimulează sau descurajează activitățile umane, adică transporturile, comunicațiile, economia.  

Perspectiva intermediară se dezvoltă direct din cea pe termen lung, cu aspecte economice, culturale, politice. Spațiul social al Mediteranei este unul extins, include regiunea Mării Negre, părți din Estul European, din vestul continentului și Imperiul Otoman. Economia are o bază agrară; unde orașele reprezintă circa 10% din cei 70 milioane de locuitori, iar meșteșugarii, spre 5%; creșterea diverselor economii este sincronizată oarecum, comerțul se intensifică, creditul joacă un rol important, limitat însă ca anvergură, iar statele și imperiile se află în ascensiune dificilă.

Într-o lume îndepărtată, cea a secolului al XVI-lea, remarcăm existența unui capitalism ”incipient” în sensul braudelian de concentrare a creditului și relații strânse între marii antrepenori și instituțiile politice, dar povestea nu se limitează la economie, într-o perioadă plină de săraci sau de marginalizări și rivalități religioase. Avem diviziunea majoră dintre civilizațiile Europei Occidentale, Islamului, zone de intersecția, ca cea din Sud-Estul Europei, dintre societățile musulmane și cea ortodoxă. Spania și Înalta poartă reprezintă puterile dominante ale epocii.

Și totuși, schimburile și politica sunt mai importante decât deosebirile de credințe; cum de exemplu, la Lepanto, relațiile dintre creștini nu erau marcate de prea multă încredere inițial[10]. Gradual, se schițează o teoretizare: ascensiunea și declinul unităților politice (orașe, state, imperii), depinde de dezvoltarea și depresiunea econonomică pe termen lung. Avantajate fiscal în timpul secolului al XVI-lea sunt Spania și Turcia, mai ales datorită abilității lor de a suporta cheluielile războaielor, ”imperii ale prafului de pușcă” cum au fost uneori denumite; Veneția își menține încă puterea economică și flota, alături de politica de balansare, inclusiv în defavoarea aliaților, dar, spre sfârșitul secolui, Înalta Poartă se lovește de dificultăți, în timp ce imperiul spaniol își pierde statutul după războiul de treizeci de ani.

Se schimbă conjunctura în 1650, imperiile încep să piardă teren în favoarea statelor de ”dimensiuni medii”, ”optime”, care pot înzestra armate moderne, fără să se prăbușească sub povara economică a conflictelor. Spania are rivali în Mediterană și Atlantic; Înalta Poartă este contestată la Dunăre și de către Iran, avem aici supraîntinderea imperială a lui Paul Kennedy avant la lettre. Pe val se situează Franța, Anglia, Olanda și parțial Austria.

Punctul culminant îl constituie bătălia de la Lepanto, dintre Sfânta Ligă (Spania, Veneția, Papalitatea, în principal) și Imperiul Otoman, câștigată de creștini, pierdută cumva de către toți participanții. Căci Madridul ”niciodată nu a putut … decât să dea o lovitură la stânga, o lovitură la dreapta, mai mult după capriciul circunstabțelor decât după dorințele sale”. Conflictele continuă, Mediterana își păstrează importanța pentru o vreme, dar după 1650, va intra în declin. 

O lume amplă, surprinsă printr-un cadru conceptual poate abia schițat, dar plin de imaginație,  fără rigidități excesive, abuzuri teoretice, care lasă cumva pe un plan secundar autori ca Immanuel Wallerstein, Paul Kennedy și vreo câțiva teoreticieni ai tranziției puterii mult mai bine cunoscuți în cadrul disciplinei relațiilor internaționale. Mediterana a marca un moment important în inversarea perspectivei studiului istoriei dinspre politic, către social și de la evenimente la structuri. Chiar dacă este uneori vagă, iar perspectiva teoretică poate trezi semne de întrebare, lucrarea ne oferă o lectură plăcută, hrănindu-ne fantezia cu mii de detalii.